aurora polară s-a văzut și aici

după îndelungi căutări am aflat chimic nu te poți ajuta poți doar reordona dar ordinea făcută din piese vechi nu a schimbat niciodată ceva e interesant cum se păstrează coerența chimia face posibilă o distanță dar nu atacă luciditatea și chiar de acolo doreai să scapi

tot ce știi că nu

poți construi un palat din modulațiile vocii

o singură voce e cuib unei infinități de voci

e frumusețea unui alt tărîm



te călătorește în palatul minții

te călătorește și în palatele minții celorlalți

o dimensiune re la infinit



am visat un perete de piatră năpădit de iederă

mii de fluturi albi

o ghirlandă care curge de sus

trăiesc o zi

-

uneori când mergem spun ceva și văd cum ți se incleștează maxilarul

e o presiune pe pomeți

o menghină comprimă


e
complicitatea asta între noi

în care ținem

pe rând

control


crește negru înăuntru

și mă întreb cum

poartă albeața celor mai frumoase lucruri imaginate


e o piele transparentă care face ca pleoapa să atârne mai greu


e
o fabricație a mea

probabil asta e singura formă în care se manifestă iubirea


ăsta e felul în care crește


cu degete înfipte în inimă

înfipte în creier


dorința circulă prin tuburi

capilare coronare catodice și analogice

cuplate din periferii

țintă în centru

*

în corp transparent
a venit primăvara

clădiri se strâmbau în geamuri
se dormea pe rupte în metrou
stăteam cu nasul în carte sau ochii în telefon
de cele mai multe ori
fac așa

era un frig groaznic cuibărit
undeva de unde
se putea scăpa
mirosea a frezii la ieșire

roteam priviri gândeam
un mugure de posibilități desfac 

o spirală în infinit

 
și că

de-aici se scapă
ferfenițită
în dinamită

frâncușă

fereastra mea ecranată

desfășoară dreptunghiuri

luminate

decupate

în blocurile de

vis a vis



suficient departe

mă poți întinde

în spațiul rămas

între realitatea lor imediată

și un corp transparent care



foșnește a mătase

miroase a ghimbir

se frânge strident

ca roșul în violet



prin ochi îți lucea ambră

nu auzeam cuvinte

buzele tale aveau o cadență frumoasă



mă gândeam la

tălpi cu care aș strivi struguri

rochii de scos

cozi de despletit



nimic



traversam piețe



sunt doar puncte nevralgice

într-o geometrie a simțurilor

reconfigurată pe dos

spuma zilelor

de fiecare dată când mă gândesc la tine

distorsionat

degete înfipte în tors

desfac un interior



D materializează

stele în plexul tău



am visat

iriși atinși de volbură

3.0

coboram o scară, mă mângâia, apoi și-a înfipt toată mâna în părul meu și nu m-am întors să îi văd fața, doar coboram tot mai adânc, pe net recomandau galeria, 5 stele sau aproape de ele, pereții erau vopsiți în negru și de fiecare dată când îmi zâmbea vedeam, printre dinți, crăpături, același fel de negru, mă gândeam la Veneția și la toți dinții stricați într-un chip neatins, genul acela care bântuie, poate pentru cum mă atingea, mă gândeam la accidente și caroserii sparte de zid, îmi băgase degetele în gură, mușcam până la sânge

fragil

4 zile de la dispariție, plecase o seară și nu a mai ajuns,

gura era înfundată de pământ.

ochii, larg deschis, priveau în gol. gri ametist, fixau
iarnă. un corp intact,

obrazul păstrase prospețimea,

ca pozele cu morți care sfidează timpul.


am găsit-o aproape de o groapă de gunoi.

întinsă pe spate.
fusta ridicată.
o gheată în piciorul stâng.
sânii amorțiți în gheață.

cuminte – revedeam, de când mic, diafilme cu copii trântiți în zăpadă, siluete peste care ningea.



se tot freca de mine. praguri.
mă mișcam conținut, departe de camera în care se fuma.

fragil înșirat pe pereți alcătuia un decor. un fel.
mai ales, o fotografie care mi-o amintea pe Francesca, o alta, eco friendly, foarte frumoasă, doar un braț atârnat de un copac.

totuși, degetele lui aveau o arhitectură aleasă pe gâtul meu, oricât apăsate.
mâna lui urca sub fustă, făcea să strălucească sori