demi

o jumătate de lună într-un capăt de lună, încolțită într-un apus roz acadea.

după zilele astea perforate de ploaie, epiderma e un câmp elastic rezonant la frecvența lui. ca în fotografiile acelea în care pielea se așează ca de spumă. pulsează. poți ghici florile crescute în întuneric înăuntru.

toate păsările zboară invers, au o singură culoare.

3 după 5

intrasem parcă într-un chagall tăiat cu foarfeca și reordonat cubist. toată casa era un labirint, cumva.

camera se întindea între două stele, pe tricoul lui I răsărea prima, era o stea călătoare, a doua era prinsă pe ușa mâzgălită cu acrilic alb.
cand I stătea în fața ei și îmi vorbea, se așezau perpendicular una pe cealaltă, o intersecție din care plecam pe mai multe raze.

visasem la un moment dat că era noapte și pe cerul negru au apărut foarte multe păsări albe, se roteau deasupra și apoi au început să se lipească câte două, câte trei, în niște stele mult mai mari decât celelalte, cu un miez argintiu scânteietor.
un alb opac, egal, compact.
tridimensionale, foarte geometrice, fațetate, ca din stele plane întrepătrunse.

miraculos de frumoase, chiar și în vis.

sun waves

nu erau
uși ferestre

lumina nu trebuia să se strecoare
țâșnea artezian, ca de pe plajele albe din sudul Franței, direct din podea
aurie

oglinzi își sticleau ochii deasupra

din culise albă ca zăpada

ca de sticlă o carcasă de manechin transparent, întinsă pe spate, în ea plutesc greu toate organele lichide. o umplu jumate și apasă mai tare acolo unde stau aglomerate, le mișcă ritmul respirației mele. s-au așezat într-o deltă, curg frunzișuri pe margine și malurile astea sunt plutitoare pe același râu un albastru foarte închis care le desparte

Dunărea se varsă printr-o poartă de îngeri un lacăt filigranat de lună intre aripile lor simetric și baroc

o să se stingă osutăcincizeci de stele pe oră dar nu o să le vedem pe toate