din culise albă ca zăpada

ca de sticlă o carcasă de manechin transparent, întinsă pe spate, în ea plutesc greu toate organele lichide. o umplu jumate și apasă mai tare acolo unde stau aglomerate, le mișcă ritmul respirației mele. s-au așezat într-o deltă, curg frunzișuri pe margine și malurile astea sunt plutitoare pe același râu un albastru foarte închis care le desparte

Dunărea se varsă printr-o poartă de îngeri un lacăt filigranat de lună intre aripile lor simetric și baroc

o să se stingă osutăcincizeci de stele pe oră dar nu o să le vedem pe toate