aproape de inima vijelioasă a lunii

spuma viselor

o rochie albă îmbujorată de maci, margarete și flori de nu mă uita. cuminte și blondă pe un scaun, toți joacă la aparate. de-a cine nimerește căpșuna.

cu aerul acela absent al unei păpuși, nu prea clar cât de animată. oricum, nu mă mișc mult, nici nu mă mișcă multe.

o mie de cocori

luna ii sta la picioare, pe crestet - cununa tintuita in 12 stele. invelita in plasa cristalelor aduse de mare, tesuta din raze de soare. o poveste care imi place - frumoasa fara trup. pe 23.

*

23 - casa de bilete la capatul unui sir de bagaje. fete schimonosite de aburii ridicati de asfalt si nerabdare.
o mie de cocori miros a pudra de ceai, o cuseta in care huruitul metalic al trenului se dizolva in boluri chinezesti.

…

miroase a sare, plaja s-a stins in culcusul ei. o gara.
luna – un rubin taiat in catifeaua noptii. marea neagra se desface in panglici de bronz intinse pana la talpile mele.

*

noaptea in apa
retractila
daca te uiti la ea, nu se mai vede nimic, te lasa pe un piedestal de fiecare data cand pleaca. in jur pluteste intinsa in gol, exuberanta, o imagine stranie - pielea deasupra, un lintoliu alb.

…

furtuna. toate curg intr-un contur diluat, se umple gri. nimic nu incepe si nu se termina niciunde, niciodata.
aurie
lumina dupa si bratele alb orbitoare ale pescarusilor deasupra.
valurile poarta spuma viselor, calatorind balaurul norocului intr-o poveste fara sfarsit.

…

scoicile culese - albe, violet, imperfecte. joaca de-a comoara.
din ce in ce mai departe orizontul, o data cu geana lunii care se ridica.
intinsa lung intre casiopeea, capella, perseu, pleiade.

sa arzi macar intr-una din sapte.

*

atinse praguri, mobile, ramele goale ale tablourilor pe care nu le conțineau, lucrurile printre care aluneca. intra în cameră cu mâinile, înainte de a o fi privit, reacția tactilă fulgerând-o pe cea cu care vedea. sălbăticită, globulară, de parcă o sfida.

lăsă înăuntru, în cele din urmă, și zgomotele fluturând de undeva din spatele pereților.

indecise, mirosuri - abia apoi.

să poată gusta din spațiul care o înconjura. aveau o senzualitate germinală intrările așa. logica era altfel invazivă, strivea toata construcția fragilă a realității pe care o explica.
o macera firesc în conturul franjurat de genele întinse peste ochii ei gri.

dintre toate imaginile cu ea, mai ales cea în care își azvârlea părul pe umeri.

își desfăcea părul ca și cum ar fi aruncat flori de bumbac în jur, avea ceva atmosferic gestul ei, se evapora până avea să dispară de tot. jucăuș, ca bulele de apă minerală când se avântă spre suprafață. părea aureolată de o lună rece, te privea cu fața curată și în privirea ei era ceva insuportabil, necuprins, tăios ca o evanghelie.

demi

o jumătate de lună într-un capăt de lună, încolțită într-un apus roz acadea.

după zilele astea perforate de ploaie, epiderma e un câmp elastic rezonant la frecvența lui. ca în fotografiile acelea în care pielea se așează ca de spumă. pulsează. poți ghici florile crescute în întuneric înăuntru.

toate păsările zboară invers, au o singură culoare.

3 după 5

intrasem parcă într-un chagall tăiat cu foarfeca și reordonat cubist. toată casa era un labirint, cumva.

camera se întindea între două stele, pe tricoul lui I răsărea prima, era o stea călătoare, a doua era prinsă pe ușa mâzgălită cu acrilic alb.
cand I stătea în fața ei și îmi vorbea, se așezau perpendicular una pe cealaltă, o intersecție din care plecam pe mai multe raze.

visasem la un moment dat că era noapte și pe cerul negru au apărut foarte multe păsări albe, se roteau deasupra și apoi au început să se lipească câte două, câte trei, în niște stele mult mai mari decât celelalte, cu un miez argintiu scânteietor.
un alb opac, egal, compact.
tridimensionale, foarte geometrice, fațetate, ca din stele plane întrepătrunse.

miraculos de frumoase, chiar și în vis.

sun waves

nu erau
uși ferestre

lumina nu trebuia să se strecoare
țâșnea artezian, ca de pe plajele albe din sudul Franței, direct din podea
aurie

oglinzi își sticleau ochii deasupra

din culise albă ca zăpada

ca de sticlă o carcasă de manechin transparent, întinsă pe spate, în ea plutesc greu toate organele lichide. o umplu jumate și apasă mai tare acolo unde stau aglomerate, le mișcă ritmul respirației mele. s-au așezat într-o deltă, curg frunzișuri pe margine și malurile astea sunt plutitoare pe același râu un albastru foarte închis care le desparte

Dunărea se varsă printr-o poartă de îngeri un lacăt filigranat de lună intre aripile lor simetric și baroc

o să se stingă osutăcincizeci de stele pe oră dar nu o să le vedem pe toate

-

lumină în toată sălbăticia ei, în fuga spre negrul smarald al pădurii.

mâinile lui desfac șireturi și panglici pe un pat de mușchi.

seva lor primește umezeala mea în valuri, iar și iar, până când totul devine un habitat electric pentu o păpușă încinsă de atâtea activări.

21.6

vară și iarnă se suprapun.
lumina e toată la polul nord.
concentrată într-un singur punct, ca înghițită de o gaură neagră.

nu prea știu, azi, ce să fac cu mine.
nici nu s-a întâmplat nimic.

m-am trezit cu absența asta – lipsește ceva. n-aș fi în stare să spun ce.
asta e tot.

am coborât din lift, am urcat niște scări, am privit un perete alb în fața mea, vântul îmi desprindea șuvițe din cocul pe care, fără prea mare chef, l-am prins de dimineață. azi nu îmi plac oglinzile, nici ochii celorlalți, nici gândurile schimonosite în coliviile capetelor lor. e doar un loc gol în care fiecare aruncă una alta.

sau nu.

posibil să mi se pară toate astea.

azi nu cred ca aș ști ceva.

sunt imobilă. mă mișc mai lent decât de obicei, deși doar în mine. afară se schimbă case, străzi, gări de metrou. ușile nu, ele sunt, toate, la fel, mereu închise, e nevoie de efort ca să le deschid, să trec prin ele. nu există interioare. oriunde aș intra, nu pot ajunge înăuntru. îmi pot da seama, foarte ușor, după sentimentul ăsta de pustietate.

nu am vorbit deloc. și, dacă aș alege, aș vrea nici să nu fi vorbit vreodată și nici să mai vorbesc cândva.

azi nu există ecou. doar niște sunete care ies din unghiile celorlalți nu din gurile lor și urcă, vertical, în aerul prin care, întâmplător, mă mișc și eu. doar ne ciocnim accidental. e fără importanță. nu mă scufundă, nu naufragiez în propria inimă,
cum spune Neruda.

nu s-a întâmplat nimic, de fapt.
nici plânsul nu e mai umed decât ploaia.

-

mă prinde într-un câmp de maci.

mâinile mi le întinde pe un zid.

un lujer urcă amețitor vertical între ele, doar ca să își desfacă, sub ochii mei, roșu, împurpurat de atâta goliciune, floarea.

*

mă crești
regina nopții printre flori

riga

în valuri
trec auto
buze
se joacă de-a marea și
lecția

nu știu
nume de capitale
radicali
unde se cuibărește inima

doar dale de piatră
alunecă sub rochia mea
letonă

un piedestal

te schimbă felul în care îmi zâmbești

ești
o grădină

o plajă roșie
înghite
mâzgălită în alb
drumul într-un sub
sol

grădini posibile

mă caută

în mijlocul unei grădini posibile
își curge degete între genunchii
strânși

o floare se alintă în plexul meu cel mai lunar

mă trage, ca de fermoar
un deget
alunecă pe buze, le răsfrânge
îmi trece limba peste dinți

coboară
erect si vertical,
o linie strâmtată între sâni

deschide într-un V
o deltă blondă,
înspumată

blue velvet

un coc lejer curge lumina mierii în șuvițe blonde.
gâdilă umeri,
mângâie cupele lor.

apasă degete ca într-o cocă
mă umple de o spumă alb aerisită, mult mai strălucitoare decât cea de șampon

o pastă gri deschis albastru peste ele
constrictor ca argila

sau abraziv, o catifea tăiată prea din scurt

angel eyes

un început ca gene care picură când se desfac. mâna îi baleia chitara

a căpătat o altă textură aerul, strălucea, umectat, o plasă de cristale

mă mișcam, în câțiva cm cubi, pătrați, nici o geometrie a unui contur

songs that scare children

curg din grădini flori o dâră de detergent. până în stradă
un singur chip, mai multe guri

dacă te-aș desena, nu ai avea ochi să mă vezi

urechi să mă asculți

mâini să mă strângi

doar goluri în care mă sugi
doar guri

ultra sens

igienic, alb ca tartrul care te astupă, corector.

toţi copacii se strâng, acolo unde sunt tăiaţi, roşu concentric şi roşu organic, răni cicatrizate pe viu.

am purtat azi, toată ziua, o bluză albă cu păpuşi. nu din cele ruseşti, deşi glazurată în surprize. unele japoneze, ademenitoare, ca fata din şarpele alb.

sunt cadrele de uşi, strâmbate exagerat.

foarte diluată, fără un contur. să trec dintr-un moment în altul. ieri, azi, alb, negru.

un copil blond seamănă şi cu tine, şi cu mine.
am furat o floare, sărută o cupă de cristal.

taste the honey, then the knife

o lună de calcar își înfige osul de pește în creierii nopții.

singură în timp ce se mișcă după un paravan translucid ca un câine gaaaaard de care să-mi atârn toate fricile, dantela nostalgiei, ciorapii de mătase și genele false. fără gură, limba îi iese, udă abundent, direct din frunte, e un ochi cameleon.

își picură pe buzele mele lichidul în niște pastile micuțe, pătrate, pe care, înainte de a le înghiți, le dezinfectez și le sărut cu unghii rozcenușiupudrat. în fiecare din ele se leagănă o literă și, uneori, se leagă în cuvinte cu care mă mângâie aseptic de la distanță. din pură plăcere.

aprilie, acidulat ca șampania, vesel, cristalin si abraziv, mă dizolvă într-o cupă vanitoasă până mă umple de găuri în care îndeasă lăcrămioare. ustură, îmi vine să plâng, dar îi zâmbesc strălucitor.

înfige violent în mine lama șoaptelor lui cu o cruzime mai dulce decât mierea de salcâm. descriu un cerc, trandafirie în pasta colorată a fondului de ten, sub ea pielea e o fâșie glasată, albul acela neon al unui cadavru.

nu ne-am atins nici o dată.