21.6

vară și iarnă se suprapun.
lumina e toată la polul nord.
concentrată într-un singur punct, ca înghițită de o gaură neagră.

nu prea știu, azi, ce să fac cu mine.
nici nu s-a întâmplat nimic.

m-am trezit cu absența asta – lipsește ceva. n-aș fi în stare să spun ce.
asta e tot.

am coborât din lift, am urcat niște scări, am privit un perete alb în fața mea, vântul îmi desprindea șuvițe din cocul pe care, fără prea mare chef, l-am prins de dimineață. azi nu îmi plac oglinzile, nici ochii celorlalți, nici gândurile schimonosite în coliviile capetelor lor. e doar un loc gol în care fiecare aruncă una alta.

sau nu.

posibil să mi se pară toate astea.

azi nu cred ca aș ști ceva.

sunt imobilă. mă mișc mai lent decât de obicei, deși doar în mine. afară se schimbă case, străzi, gări de metrou. ușile nu, ele sunt, toate, la fel, mereu închise, e nevoie de efort ca să le deschid, să trec prin ele. nu există interioare. oriunde aș intra, nu pot ajunge înăuntru. îmi pot da seama, foarte ușor, după sentimentul ăsta de pustietate.

nu am vorbit deloc. și, dacă aș alege, aș vrea nici să nu fi vorbit vreodată și nici să mai vorbesc cândva.

azi nu există ecou. doar niște sunete care ies din unghiile celorlalți nu din gurile lor și urcă, vertical, în aerul prin care, întâmplător, mă mișc și eu. doar ne ciocnim accidental. e fără importanță. nu mă scufundă, nu naufragiez în propria inimă,
cum spune Neruda.

nu s-a întâmplat nimic, de fapt.
nici plânsul nu e mai umed decât ploaia.